Sfantul Haralambie, mucenicie asumata intru desavarsirea sufletului

“Lipitu-s-a sufletul meu de Tine si pe mine m-a sprijinit dreapta Ta” (Psalmul 62)

Multe au fost minunile pe care Episcopul de Magnezia, Haralambie, le-a savarsit cu har de la Dumnezeu, atat in timpul vietii, cat si dupa plecarea sa din aceasta lume: tamaduiri miraculoase ale paraliticilor si orbilor, vindecari de boli incurabile, vindecarea demonizatului in prezenta aristocratilor romani, invierea unui copil mort din cetatea Antiohiei in fata cezarului si a multimii, convertirea la crestinism a femeii vaduve pacatoase din Antiohia.

Dar ceea ce poate ar trebui sa ramana viu in inima noastra atunci cand ne gandim la Sfantul Haralambie este tocmai dragostea sa nemasurata fata de Hristos si puterea de a se incredinta total in mainile lui Dumnezeu. Chiar si in momentele cumplitelor chinuri la care a fost supus, a refuzat sa se lepede de Dumnezeu si sa se inchine idolilor romani. “Pentru Tine, Hristoase, port aceste legaturi de fier, pe care le-ai purtat si Tu candva in Pretoriu, pentru mantuirea noastra. Sunt robul Tau, pentru iubirea Ta. Nu Te voi parasi, nu ma voi lepada de Tine, Iisuse al meu, nu! Da-mi putere si rabdare!” (“Sinaxarul Sfantului Haralambie”, Monahia Teotekni, pag. 29), si-a soptit Parintele in drumul sau catre guvernatorul roman.

Si Dumnezeu l-a salvat de fiecare data si l-a intarit. “Problema nu este cum va rezista cineva muceniciei (...), ci daca ia din tot sufletul hotararea de a-L marturisi pe Hristos. De aici inainte lucreaza o alta putere: Harul Domnului. Pentru a veni cineva la mucenicie, fratilor, este nevoie de lepadarea de orice este pamantesc si de credinta neclintita. Daca intr-adevar crezi ca Hristos este Dumnezeul Cel Viu si ca El iti va da putere sa suferi, atunci mergi catre marturisire. Mucenicilor Iisus le daruieste Harul nu numai in suflet, ci si in trup. Ei sufera durerile pana la limita omenescului; de acolo puterea cea nebiruita a lui Hristos preia durerea si ii acopera pe mucenici in mod minunat”, le explica Parintele Haralambie celorlalti preoti (Idem, pag. 19)

Prin actul sau de sacrificiu implinit cu gandul si inima doar la Iisus Hristos, Sfantul Haralambie a reusit sa aduca pe calea mantuirii suflete ce puteau fi lesne considerate pierdute pentru totdeauna, mai ales in acea perioada.

Erau timpuri foarte grele pentru crestinii de atunci, care plateau cu propria viata pretul unei intelegeri gresite a credintei lor de catre o societate pagana, decazuta moral si spiritual,  alimentata constant cu o atitudine anti-crestinism de catre insusi imparatul Septimius Sever. Pentru acesta tortura crestinilor reprezenta adesea o distractie cinica. Provenind dintr-o familie de aristocrati romani din Africa, genial si cu o bogata cultura umanista, imparatul nu a putut intelege principiile crestine, probabil simtindu-se, mai degraba, amenintat politic de raspandirea crestinismului din acea vreme si, mai ales, de faptul ca nu-i putea convinge pe crestini sa i se inchine lui ca unui atotputernic mai presus de orice muritor.

Asa a ramas Septimius Sever pana la sfarsitul vietii sale. Chiar daca a fost martor la minunile savarsite de Dumnezeu prin Sfantul Haralambie (chiar si invieri din morti), imparatul roman a pus mai presus de sansa sa de a-I urma lui Dumnezeu propria dorinta de putere si cultul adoratiei de sine.

Insa fiica sa preferata – insetata de absolut si de textele filozofice ale vremii, printesa Galini – a devenit si a ramas pana la sfarsitul vietii sale o ferventa aparatoare a crestinilor si a valorilor ortodoxiei pe care si le-a insusit chiar din invatatura Sfantului Haralambie.

Fascinata de personalitatea blanda, iertatoare si mult chinuita a Mucenicului Haralambie, descoperind, cu fiecare gest al Sfantului, un Dumnezeu atotputernic, drept si indurator, Galini a devenit, in scurt timp, ucenica Parintelui, caruia ii asculta, pe ascuns, invataturile despre Iisus Hristos. “Chipul acela imbatranit si sfant raspandea peste tot raze de lumina cereasca.” (Idem, pag. 90)

De la printesa care condamna mereu actiunile intreprinse de tatal ei impotriva crestinilor si pana la cea care a spulberat glorioasa, fara nicio remuscare, chipurile impietrite ale idolilor din templul roman, nu a fost decat un pas in marturisirea credintei sale intru Iisus Hristos.

Niciun moment nu a uitat Parintele Haralambie cuvintele Sfantului sau iubit, Ignatie Teoforul, a carui invatatura i-a slujit drept model de urmat, atat de-a lungul intregii sale vietii, cat si in cele mai grele clipe ale sfarsitului sau: “Acum imi incep ucenicia cu adevarat; nimic din cele vazute si nevazute nu ma impiedica sa ma lipesc de Iisus Hristos. Focul, rastignirea, chipurile fiarelor salbatice, trupurile sfaramate, oasele imprastiate, madularele taiate, macinarea trupului intreg, amenintarile diavolului, toate acestea sa vina peste mine, ca sa ma lipesc mai bine de Iisus Hristos.” (Din “Epistola catre Romani a Sfantului Ignatie Teoforul”)