Predică la Nașterea Domnului

Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus căci El va mântui poporul Său de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu. Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus”.

Cel care, în ascultare şi smerenie, se apropie de Domnul Iisus Hristos nu va mai dori niciodată să se despartă de El. Prima încercare pentru un ostaş din oastea lui Hristos este lucrarea în ascultare şi smerenie.

Lumea cea nouă, zidirea cea nouă, omul cel nou: toate au început cu ascultare şi smerenie. Lumea cea veche a călcat peste ascultarea de Dumnezeu şi peste smerenia faţă de El şi prin aceasta a stricat podul care lega pământul de cer. Materialele duhovniceşti pentru reconstruirea acestui pod sunt, înainte de toate, ascultarea şi smerenia.

Cât timp Adam era bogat în ascultare şi smerenie, nu era cu putinţă să faci deosebirea între duhul său şi Duhul lui Dumnezeu, între voia şi gândurile sale şi cele ale lui Dumnezeu. El simţea, dorea şi gândea nimic altceva decât întru Dumnezeu şi spre Dumnezeu. Aşa cum îngerii lui Dumnezeu se aflau pururea înaintea lui Dumnezeu, tot aşa era şi Adam într-o apropiere directă şi din această apropiere se vedea Izvorul luminii, al înţelepciunii şi al iubirii. El nu avea nevoie să aprindă o lumânare, vieţuind chiar în Soarele Însuşi. Lumânarea sa nici nu ar fi ars, nici nu ar fi dat lumină în lumina acelui Soare.

Dar atunci când Adam a nesocotit ascultarea şi a pierdut smerenia – şi acestea două se câştigă sau se pierd întotdeauna împreună – atunci comunicarea sa directă cu Dumnezeu s-a rupt, podul s-a prăbuşit şi el a căzut într-o întunecime înfricoşătoare, nemişcată, în care el singur a trebuit să se lumineze, cu propria sa lumânare – lumânarea pe care i-o dăduse Dumnezeu atunci când dreptatea Lui  l-a scos din Rai.

Atunci el a început să facă o deosebire între el şi Dumnezeu, între voia lui şi voia lui Dumnezeu, simţămintele lui şi cele ale lui Dumnezeu – el nu numai că a început să facă şi să vadă o deosebire, dar nu a mai fost în stare, decât numai uneori, în clipele de iluminare, să-şi dea seama de asemănarea sa cu Dumnezeu.

Doamne, în ce stare, nenorocită şi necuprinsă, se află din pricina neascultării şi a mândriei, cel care a fost făcut la început după chipul şi asemănarea Sfintei Treimi! Spune Filaret al Moscovei în Omilia sa la Intrarea Maicii Domnului în Biserică: „În omul care se afla în starea fără de păcat chipul lui Dumnezeu era izvorul binecuvântării; în omul căzut, era numai nădejdea binecuvântării”. Doamne, suntem cu toţii urmaşii lui Adam, toate mlădiţe mici din tulpina cedrului căzut care se ridicase odinioară măreţ deasupra făpturilor lui Dumnezeu din Rai; mlădiţe mici zdrobite de buruieni mari ale naturii nemiloase, sălbatice, care crescuse ca un zid între el şi Izvorul iubirii fără de moarte.

Vedeţi numai cum, într-o singură clipă, neascultarea şi mândria strămoşului omului schimbă pe dată întreaga zidire din jurul său şi el se înconjoară de o oştire de neascultători şi mândri!

Pe când Adam era ascultător şi smerit înaintea Ziditorului său, totul în jurul său respira ascultare şi smerenie. Dar ce schimbare a venit cât ai clipi din ochi! În momentul căderii lui Adam, el a fost înconjurat de neascultare. Lângă el se afla neascultătoarea Eva. Se afla mai marele care răspândea neascultarea şi mândria, duhul neascultării – Satan. Se afla întreaga natură – neascultătoare, răzvrătită şi plină de mânie.

Fructul, care se topise până atunci cu dulceaţă în gura omului, a început să-i surâdă cu amărăciune. Iarba, care se înfăşurase în jurul picioarelor lui ca mătasea, a începuit să-l înţepe ca acele. Florile, care se bucuraseră dăruindu-i mireasma lui să o respire pentru Domnul, au început să se sufoce cu buruienile, ca să-l îndepărteze pe om de ele. Fiarele sălbatice, care s-au gudurat mai înainte în jurul lui ca mieluşeii, au început să sară la el cu dinţii ascuţiţi şi cu ochii aprinşi de furie. Totul s-a sălbăticit şi s-a împotrivit lui Adam. Şi cea mai bogată dintre toate făpturile s-a simţit ca fiind cea mai săracă. Înveşmântat mai întîi în slavă îngerească, s-a simţit acum umilit, însingurat şi gol: atât de gol, că a fost silit să ia din natură învelitori ca să-şi acopere goliciunea, atât cea trupească, cât şi cea sufletească. A început să ia piei de la animale şi frunze de copaci ca să-şi acopere trupul; şi pentru sufletul său a început să ia de la toate făpturile – de la făpturi! – cunoştinţe şi îndemânări. Cel care la început băuse din Izvorul îmbelşugat al vieţii era acum silit să umble cu animalele, să se plece în noroi ca să bea din adâncitură pentru a-şi potoli setea trupească şi sufletească.

Priviţi acum la Domnul Hristos. Este ascultare şi smerenie desăvârşită. Arhanghelul Gavriil, cel ce este ascultarea şi smerenia îngerească; Fecioara Maria – ascultare şi smerenie; Iosif – ascultare şi smerenie; păstorii – ascultare şi smerenie; craii de la răsărit – ascultare şi smerenie. Furtuni ascultătoare, vânturi ascultătoare, soarele şi luna ascultătoare, oameni ascultători, fiare ascultătoare, mormântul însuşi ascultător. Totul este ascultare pentru Soarele lui Dumnezeu, Noul Adam şi totul este smerit înaintea Lui, căci şi El este ascultător faţă de Tatăl Său, în chip desăvărşit şi este smerit înaintea Lui.

Se ştie că, laolaltă cu tot ceea ce omul seamănă şi cultivă în pământ, răsar îndată şi alte plante şi ierburi, care nu au fost niciodată semănate, nici cultivate. Tot la fel este şi cu faptele cele bune: poţi semăna şi cultiva ascultarea şi smerenia cu mare grijă în sufletul tău şi vei vedea că un întreg buchet de alte fapte bune vor răsări îndată lângă ele. Printre primele vor fi simplitatea, atât în lăuntru, cât şi în afară. Ascultătoarea şi smerita Fecioara Maria era împodobită în acelaşi timp şi cu simplitate ca de copil. Acest lucru este la fel de adevărat şi pentru dreptul Iosif şi pentru Apostoli şi Evanghelişti.

Priviţi doar la simplitatea fără de asemănare cu care povestesc Evangheliştii marile întâmplări din istoria mântuirii omului, din istoria lumii! Vă puteţi închipui cu ce amănunte şi cu ce înfumurare ar fi scris un scriitor din lume, de exemplu, despre învierea din morţi a lui Lazăr, dacă ar fi fost de faţă la acel întâmplare? Sau ce fel de dramă prozaică şi înfumurată ar fi scris despre tot ceea ce urma să se petreacă în sufletul lui Iosif cel ascultător, smerit şi simplu, în clipa în care a descoperit că fecioara care se afla sub ocrotirea logodnei cu el, era însărcinată? Aceasta se relatează în câteva propoziţii simple de către evanghelist în Evanghelia de astăzi: „Iar naşterea lui Iisus aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt...”. Înainte de aceasta, evanghelistul dăduse genealogia Domnului Iisus, sau mai precis, aceea a Dreptului Iosif, de la tribul lui Iuda şi casa lui David. În această genealogie, evanghelistul a înşirat oameni, născuţi din bărbaţi în chip firesc, aşa cum se nasc pe pământ toţi oamenii muritori.

Apoi el începe îndată să vorbească despre naşterea Domnului şi zice: „Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost...”, ca şi cum, cu acest „iar”, el vrea să arate chipul neobişnuit şi minunat al naşterii Lui, cu totul fără de asemănare cu chipul naşterii tuturor strămoşilor mărturisiţi ai lui Iosif.

Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif. În ochii lumii, această logodnă era văzută ca o introducere în viaţa unui cuplu căsătorit; dar în ochii Mariei şi ai lui Iosif nu era acelaşi lucru. Cerută cu lacrimi de la Dumnezeu, Fecioara Maria a fost făgăduită lui Dumnezeu prin jurământul părinţilor săi. Cât despre ea, aceasta a primit cu voia ei jurământul făcut de către părinţii ei, după cum se vede în anii cei mulţi de slujire în Templul din Ierusalim. Dacă şi-ar fi urmat chemarea, fără îndoială că şi-ar fi petrecut tot restul zilelor vieţii ei în templu, întocmai ca Ana, fiica lui Fanuel (Luca 2: 36-37), dar legea a hotărât altceva şi aşa a trebuit să fie. Ea a fost logodită cu Iosif nu ca să vieţuiască în căsătorie cu el, ci pentru a scăpa de căsătorie. Toate amănuntele acestei logodne şi înţelesul ei se află în Predania Bisericii. Şi dacă oamenii ar aprecia tradiţia cu privire la Maica Domnului, la dreptul Iosif şi la toţi oamenii împreună lucrători cu aceştia şi care sunt pomeniţi în Evanghelie, atât de mult cât apreciază ei tradiţiile – unele dintre ele dintre cele mai crunte – despre căpeteniile, conducătorii şi înţelepţii acestei lumi, sensul logodnei Preasfintei Fecioare Maria cu Iosif ar fi desluşit tuturor.

Sfântul Ignatie spune că Fecioara ar fi fost logodită „ca naşterea Lui să fie tăinuită în faţa diavolului; ca diavolul să creadă că El S-a născut dintr-o femeie căsătorită şi nu dintr-o fecioară”. Şi aceasta se află în Comentariu la Matei al lui Ieronim şi în adoua omilie la Bunavestire al Sfântului Grigorie al Neocezareei.

„Fără să fi fost ei înainte împreună...”. Aceste cuvinte nu înseamnă că după aceea cei doi au fost împreună ca bărbat şi femeie, ori că aceasta a fost în mintea Evanghelistului. În acest caz, Evanghelistul este interesat doar de naşterea Domnului Iisus şi nimic altceva şi el scrie cuvintele de mai sus pentru a arăta că naşterea Lui a avut loc fără să fi fost ei împreună ca bărbat şi femeie

De aceea înţelegeţi cuvintele înţelepte ale Evanghelistului ca şi cum el ar fi scris: „şi fără să fi fost ei înainte împreună s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt”. Numai de la Duhul Sfânt putea fi zămislit Cel care, în mijlocul împărăţiei întunericului şi răului, urma să afle Împărăţia Duhului luminii şi dragostei. Cum ar fi fost cu putinţă să-Şi îndeplinească menirea Dumnezeiască pe pământ, dacă El ar fi venit pe pământ prin toate căile pământeşti obişnuite, împiedicat de păcat ca ei şi simţind duhoarea urâcioasă a stricăciunii care aduce moartea, aşa cum se întâmplă cu toţi? În cazul acesta, vinul nou ar fi avut mirosul burdufurilor vechi de vin şi Cel care venise să mântuiască lumea ar fi avut nevoie de mântuire. Lumea s-ar putea mântui numai printr-o minune a lui Dumnezeu; aceasta era credinţa tuturor oamenilor de pe pământ. Şi atunci când se lucrează minunea lui Dumnezeu, ea nu trebuie pusă la îndoială, ci primită şi trebuie căutat în ea leac şi mântuire.

Cum a răspuns Iosif când a aflat despre sarcina Fecioarei Maria? „Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns”. Vedem că el a fost în ascultare de legea lui Dumnezeu. El a împlinit voia lui Dumnezeu căci până atunci aceasta fusese revelată iudeilor. Şi el a fost smerit înaintea lui Dumnezeu. „Nu te face drept”, atenţionează înţeleptul Solomon (Sirah 7:5). Cu alte cuvinte: nu sili la prea multă dreptate pe cei care păcătuiesc. Ci, caută să simţi slăbiciunea ta şi propriile tale păcate şi sârguieşte-te cu milostivire să uşurezi judecarea păcătoşilor. Insuflat cu acest duh, Iosif nu a vrut să o vădească pe Fecioara Maria spre judecată pentru presupusul păcat: „şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns”. Acest plan al său ne arată ce fel de om era Iosif, chip de dreptate şi milostivire desăvârşită, cum putea să ne arate vechea Lege. La el totul era simplu şi lămurit, aşa cum putea fi în sufletul unui om cu frică de Dumnezeu.

Dreptul Iosif aflase doar o cale potrivită când a venit cerul în planul său cu o poruncă neaşteptată: „Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”. Îngerul Domnului, care mai înainte vestise Preacuratei Fecioare venirea în lume a Dumnezeului Om, vine acum să lumineze calea înaintea Lui şi să o bătătorească sub picioarele Lui. Îndoiala lui Iosif era o piedică în calea Lui – o piedică foarte grea şi primejdioasă care trebuia îndepărtată. Pentru a arăta cât de lesne le este puterilor cereşti să facă lucruri care sunt cu neputinţă pentru oameni, îngerul nu i-a apărut lui Iosif într-o viziune, ci într-un vis. Cu aceste cuvinte către Iosif fiul lui David, îngerul a vrut să-l răsplătească şi să-l atenţioneze în acelaşi timp. Ca urmaş al Împăratului David: „tu trebuie să te veseleşti de această taină sfântă şi să o înţelegi mai bine decât alţii”.

Dar cum este aceasta că îngerul se referă la Fecioară ca logodnica lui: „Nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta”? La fel a spus Domnul de pe Cruce mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!” şi către ucenicul Său: „Iată mama ta!” (Ioan 19:26-27). Cu adevărat, cerul se lipseşte de cuvinte şi nu spune nimic de prisos. Dacă nu ar fi fost necesar să se spună aceasta, de ce a spus-o îngerul? Dacă numind-o pe Maria logodnica lui Iosif este pentru unii necredincioşi un motiv de poticneală, aceasta este tocmai ocrotirea curăţiei împotriva puterilor necurate. Întrucât cuvintele lui Dumnezeu nu sunt ascultate numai de către oameni, ci de către toate lumile, atât bune, cât şi rele. Cel care doreşte să pătrundă în inima tuturor tainelor lui Dumnezeu, trebuie de asemenea să primească planurile lui Dumnezeu pentru toate lucrurile cele văzute şi nevăzute.

„Că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”.Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu şi nu a omului. Nu te uita la fire, nici să nu te înfricoşeze legea. Aceasta este lucrarea Celui care este mai mare decât firea şi mai puternic decât legea, fără de care firea ar fi lipsită de viaţă şi nici nu ar avea tăria legii.
Din ceea ce i-a spus îngerul lui Iosif, se vede lămurit faptul că Fecioara Maria nu-i spusese nimic despre întâlnirea ei de mai înainte cu marele Arhanghel, cum este la fel de lămurit faptul că acum, când Iosif avea de gând să o izgonească, ea nu s-a apărat în nici un chip. Vestea îngerului, la fel cu toate tainele cereşti care i-au fost dezvăluite treptat, ea le păstra „punându-le... în inima sa”(Luca 2:19; cf. 2:51).

În credinţa şi ascultarea faţă de Dumnezeu, ea nu s-a dat înapoi de la nici o umilire faţă de oameni. „Dacă îndurările mele sunt plăcute lui Dumnezeu, de ce nu le-aş îndura?”, au spus mai târziu mucenicii creştini. Vieţuind în rugăciune necurmată şi cugetând la Dumnezeu, Precurata putea spune şi ea: „Dacă umilirea mea este bine plăcută lui Dumnezeu, de ce nu aş îndura-o? numai să fiu dreaptă înaintea lui Dumnezeu, cine cunoaşte inima şi lumea poate face ce vrea cu mine”. Ea ştia bine că oamenii nu-i puteau face nimic dacă Dumnezeu nu îngăduia. Ce smerenie aleasă este aceasta înaintea Dumnezeului celui viu şi ce dragoste minunată faţă de voia Lui! Şi mai mult – ce duh viteaz se vede în această fecioară aleasă: „Cine este omul cel ce se teme de Domnul” (Psalm 24/25:13).

Pe când cei păcătoşi din zilele noastre ca şi în toate vremurile aduc mărturisitori mincinoşi ca să mărturisească pentru ei, Fecioara Maria, care nu a avut bărbat care să mărturisească pentru ea, ci numai pe Dumnezeu Cel Atotputernic, ea nu s-a apărat; nu s-a tulburat, ci a rămas liniştită – şi a aşteptat ca Dumnezeu, la vremea Lui cea bună să o lămurească. Şi Dumnezeu S-a grăbit să lămurească alegerea Lui. Acelaşi înger care îi descoperise marea taină a zămislirii ei s-a grăbit să vorbească acum în locul Fecioarei celei tăcute. Apoi i-a tălmăcit lui Iosif ceea ce deja  se întâmplase şi îngerul a mers mai departe şi i-a spus ceea ce urma să fie:

„Ea va naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus căci El va mântui poporul Său de păcatele lor”.  Hrisostom spune: „El nu spune: ea îţi va naşte fiu, ci pur şi simplu va naşte, pentru că ea nu naşte numai pentru el, ci pentru lumea întreagă”. Îngerul i-a spus lui Iosif să se poarte cu Noul-Născut ca şi cum ar fi tatăl Lui adevărat şi de aceea el spune: „şi vei chema numele Lui Iisus”, care înseamnă „Mântuitor” şi de aceea următoarea vorbire începe cu Ccăci”, însemnând: Îl vei numi „Mântuitor”, „căci El va mântui poporul Său de păcatele lor”.

Arhanghelul este vestitorul curat al lui Dumnezeu. El vorbeşte ceea ce află de la Dumnezeu; el vede adevărul în Dumnezeu. Pentru el, firea, cu toate legile ei, este ca şi cum nu ar exista. El cunoaşte numai Atotputernicia Dumnezeului Celui viu, aşa cum şi Adam o cunoştea odinioară.

Spunând: „El va mântui poporul Său de păcatele lor”, Arhanghelul a prevestit cele mai mari lucrări ale lui Hristos. Hristos urma să vină şi să mântuie oamenii, nu de vreun rău din afară, ci de cel mai mare rău, de păcat, care este pricina tuturor relelor din lume. El trebuie să mântuiască pomul omenirii nu de o mulţime de omizi care tăbărăsc asupra lui într-un an, ci de viermele de la rădăcină, de la care se ofileşte copacul întreg. El nu vine ca să mântuiască omul de oameni, ori de popoare, ci ca să mântuiască toţi oamenii şi toate popoarele de Satan, semănătorul şi stăpânul păcatului. El nu vine ca fraţii Macabei, ori Baraba, ori Bar-Kohba, pentru a stârni răzvrătire împotriva romanilor, care năvăliseră ca o mulţime de omizi asupra poporului iudeu ca să-l pustiască, ci ca un doctor fără de moarte şi al lumii întregi, înaintea venirii căruia israelitenii şi romanii, grecii şi egiptenii şi toate popoarele de pe pământ, bolnavi şi mai mult decât bolnavi, se slăbănogeau datorită unuia şi aceluiaşi microb - păcatul.

Hristos urma mai târziu să împlinească desâvârşit prevestirea Arhanghelului. „Iertate îţi sunt păcatele”a fost rostirea biruitoare peste întreaga Sa preoţime pământească din rândul oamenilor. Aceste cuvinte cuprindeau atât numirea bolii, cât şi leacul izbăvitor. (...). Iosif a fost cel dintâi muritor din Noua Zidire, care a fost vrednic să cunoască scopul adevărat al venirii Răscumpărătorului şi esenţa adevărată a preoţiei Lui.

Ceea ce i-a spus Arhanghelul lui Iosif până acum este îndeajuns pentru acesta, care asculta de această poruncă nouă şi directă de la Dumnezeu, pentru a pune capăt gândurilor şi planului său de a o alunga pe Maria. Cerul porunceşte - Iosif ascultă. Dar nu este calea obişnuită a cerului de a porunci oamenilor fără chemarea de a înţelege şi a răspunde liber. Voia lui Dumnezeu a fost dintru început ca omul să fie liber în lucrările sale.

În libertate, în alegerea liberă a omului, se sălăşluieşte toată frumuseţea fiinţei omeneşti. Fără libertate, omul ar fi doar un lucru nefiresc, înrobit al zidirii lui Dumnezeu, stăpânit şi pus în mişcare doar de către voia şi puterea Lui. În natură se află multe lucruri de acest fel făcute de Dumnezeu, dar El a sortit omului un loc aparte, dându-i libertatea de a hotărî pentru Dumnezeu sau împotriva Lui, pentru viaţă ori pentru moarte. O sălăşluire plină de cinste şi în acelaşi timp de primejdie. De aceea porunca pe care Dumnezeu o dă lui Adam nu este deloc simplă: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci”şi Dumnezeu adaugă îndată: „căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”(Facerea 2:16-17). În această ultimă parte a poruncii, Dumnezeu dă omului mintea pentru a înţelege şi o pricină pentru voia lui, ca să nu mănânce din pomul oprit – „căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”.

Îngerul face acum la fel ca şi Iosif. Primind porunca de a o lua pe Maria şi de a nu o alunga şi aflând el că rodul pântecelui ei feciorelnic era de la Duhul Sfânt, Arhanghelul îi aminteşte lui Iosif de proorocirea desluşită a marelui prooroc: „Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel”(Isaia 7:14) şi Matei adaugă această lămurire mai limpede: „care se tâlcuieşte: cu noi este Dumnezeu”.

Ceea ce s-a spus deja: „şi vei chema numele lui Iisus”nu se împotriveşte cu ceea ce se spune aici: „şi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieşte cu noi este Dumnezeu”. În primul caz lui Iosif i se spune să dea numele Lui Iisus (Mântuitor) şi în cel de-al doilea caz se lămureşte faptul că pruncul se va numi de către popoare şi neamuri Emanuel („cu noi este Dumnezeu”). Atât un nume cât şi celălalt, fiecare în felul său, vădeşte scopului pentru care Hristos vine în lume şi rostului Său în această venire. El va veni ca să ierte păcatele, să-i miluiască pe oameni şi să-i mântuiască de păcat şi astfel se va numi Mântuitor - Iisus.

„Cine poate să ierte păcatele fără numai unul Dumnezeu?”(Marcu 2:7). Nimeni în lume; nimeni în cer, nici pe pământ nu are dreptul să ierte păcatele şi să mântuiască de păcat decât numai Dumnezeu Însuşi, deoarece păcatul este viermele din inima bolii acestei lumi. Nimeni nu cunoaşte grozăvia nemărginită a păcatului mai mult ca Dumnezeu, care este fără de păcat; şi nimeni nu poate scoate afară viermele păcatului decât numai Dumnezeu.

Astfel, aşa a iertat Iisus păcatul şi astfel i-a făcut pe oameni întregi. El este Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Dacă cineva ar rândui numele în ordine firească, numele „Emauel” ar veni înaintea numelui „Iisus”. Pentru ca Nou-Născutul să poată împlini lucrarea de mântuire, El trebuie să fie Emanuel – să vină ca Dumnezeu în mijlocul nostru. Dar, oricum ar fi, aceste nume au acelaşi sens: Emanuel este Mântuitorul şi Mântuitorul este Emanuel.

În orice caz, un lucru este mai lămurit decât toate celalate din lume şi anume că nu există nici un fel de mântuire în lumea aceasta dacă Dumnezeu nu vine în această lume şi că nu există nici vindecare, nici mântuire pentru noi oamenii dacă Dumnezeu nu este cu noi, nu ca o idee oarecare sau ca un vis frumos, ci cu noi aşa cum suntem noi - cu un suflet aşa cum avem noi, un trup aşa cum avem noi, în sărăcie şi suferinţă ca noi şi în cele din urmă, în aceea că suntem noi cei mai deosebiţi de Dumnezeu - în moarte aşa ca noi.

De aceea, fiecare credinţă care arată că Dumnezeu nu a venit în trup şi că El nu poate să vină în trup este neadevărată, întrucât o asemenea credinţă Îl prezintă ca o mamă vitregă şi nu ca o mamă. Îl prezintă ca fiind slab, deoarece Îl ţine întotdeauna în spatele celei mai mari lupte – lupta cu Satan, păcatul şi moartea.

Satan trebuie să fie legat; prima creştere a păcatului trebuie smulsă din sufletul omului; limba şarpelui morţii trebuie să fie zdrobită – trebuie să se facă o lucrare mai mare şi mai grea decât aceea a lui Atlas purtând lumea pe umerii săi. Dumnezeul nostru a purtat această luptă şi a dus-o biruitor.

Oamenilor de alte credinţe le este teamă, chiar şi în gândurile lor, să permită zeilor lor o asemenea luptă, în care împotrivitorii lor ar putea ieşi biruitori. Ce fel de mamă ar fi aceea care nu s-ar îndrepta spre pământ din iubire pentru copilul ei, să-l mângâie, să-l legene şi să-i murmure încet un cântec? Şi cu atât mai mult dacă pruncul ar fi în primejdie de foc sau de fiare sălbatice? O Doamne, iartă-ne nouă întrebările acestea! Cum ai putea să fii Tu Ziditorul Milostiv al lumii şi să nu Te cobori peste noi în milostivirea Ta? Cum ai putea Tu, numai de la o depărtate înnegurată şi neîndurerată, să fi privit către ticăloşia noastră şi să nu ne fi răcorit pe noi în focul nostru şi nici să ne fi aşezat în adăpostul în care suntem atacaţi de fiare sălbatice?

Cu adevărat, Tu ai coborât printre noi şi Te-ai smerit chiar mai jos decât o cere oricare fel de dragoste pământească. Tu Te-ai născut în trup, pentru a trăi şi a mântui pe cei care se află în trup; Tu ai băut din paharul suferinţei tuturor făpturilor Tale, neîmpărtăşind cu nimeni acest pahar al părtăşiei amare, ci numai Tu singur ai golit-o. De aceea Tu eşti Mântuitorul nostru, pentru că Tu ai venit Dumnezeu printre noi; Tu ai venit Dumnezeu printre noi pentru că Ţie Ţi-a stat în putinţă să fii Mântuitorul nostru. Slavă Ţie, O Iisuse Emanuel al nostru!

* * * * * * *

Să ne întoarcem la Iosif: cu frică şi cu cutremur el a văzut tot mai desluşit că se ţesea în jurul lui o ţesătură mai pătrunzătoare decât lumina soarelui şi mai atotcuprinzătoare decât aerul; o ţesătură a cărei pânză este Atotputernicul şi îngerii şi întreaga zidire sunt firele de mătase.

Au căzut sorţii omului ca să slujească drept unealtă a lui Dumnezeu în mijlocul acestei ţesături a Noii Zidiri. În acelaşi timp omul nu este conştient că Dumnezeu lucrează prin el, omul este slab şi neputincios, şovăielnic şi cu băgare de seamă. Dar atunci când un om simte că Dumnezeu l-a luat în mâinile Sale, aşa cum fierarul ia fierul ca să facă o potcoavă, el se simte în acelaşi timp şi puternic şi smerit, hotărât în lucrările sale şi sprijinit de către Dumnezeul lui.

Când Iosif s-a trezit din somn, el a făcut precum i-a poruncit lui îngerul şi a luat-o pe Fecioara Maria din nou la el şi nu a cunoscut-o pe ea până ce ea născuse pe Fiul ei cel Unul-Născut şi a chemat numele Lui Iisus.

Atunci când citim Evangheliile, trebuie să intrăm în mintea evaghelistului şi să nu aşezăm mintea noastră în Evanghelie. Evanghelistul însuşi se minunează când vorbeşte despre minunea naşterii Mântuitorului. Întâia lui lucrare este de a arăta că această naştere s-a săvârşit în chip minunat. Ceea ce întăreşte Evanghelistul Matei în Evanghelia de astăzi este deja cea de-a patra dovadă. Mai întâi el spune că Fecioara Maria era numai logodită cu Iosif; în al doilea rând, că ea s-a aflat însărcinatăde la Duhul Sfânt; în al treilea, că îngerul, într-un vis, a arătat că rodul pântecelui ei era minunat şi nepătruns şi în al patrulea rând, vedem aici că îngerul repetă acum acelaşi gând şi spune că Iosif nu a cunoscut-o pe ea până ce ea născuse pe Fiul ei cel Unul-născut.

De aceea, este limpede ca lumina zilei faptul că evanghelistul nu se gândeşte să spună că, după această naştere, Iosif a avut relaţii trupeşti cu Maria. Ceea ce nu s-a petrecut până a dat naştere Fiului ei, nu s-a întâmplat nici după aceea, când ea Îl născuse pe El. Dacă spunem despre cineva că, în timpul slujirii Liturghiei în biserică, acesta nu a fost deloc atent la cuvintele preotului, nu vrem să spunem că, îndată ce slujba s-a terminat, omul a fost atent la cuvintele preotului. Sau, când spunem că un păstor cântă în timp ce oile pasc, noi nu credem că el se opreşte din cântat când oile se opresc din păscut. Teofilact spune: „După cum s-a spus la vremea Potopului că nu s-a întors corbul pe corabie până ce a secat apa pe pământ, acesta în mod firesc nu s-a întors nici după aceea, sau cum a spus Hristos: Eu întotdeauna sunt cu voi, chiar până la sfârşitul lumii, nu înseamnă că El nu va fi după aceea!”. De aceea cuvântul „întâiul-născut” se foloseşte numai pentru Domnul Iisus (Psalm 88/89:28; cf. II Samuel 7:12-16; Evrei 1:5-6; Romani 8:29), care este primul dintre toţi regii şi întâi născut între mulţi fraţiRomani 8:29), care înseamnă  între toţi bărbaţii mântuiţi şi primiţi ca fii ai Săi.

Dacă cuvântul „întâi născut” ar fi scris cu litere mari, ca un titlu special, nu ar mai fi nici o îndoială asupra sensului său. Sau, dacă s-ar pune o virgulă înainte de cuvântul „întâiul născut”, nu ar fi nici o îndoială sau neînţelegere. Iată cum trebuie să se citească: ca şi cum „Întâiul născut” ar fi un titlu, cu o virgulă înaintea lui: „şi a dat naştere Fiului ei, întâiul născut”.Domnul Iisus este Întâiul născut ca un Ziditor al Noii Împărăţii, ca Noul Adam.
Se spune despre Sfântul Amon, a cărui sărbătoare este la 4 octombrie, că a petrecut optsprezece ani căsătorit fără să fi avut legături trupeşti cu femeia lui. Sfânta Mare Muceniţă Anastasia (22 decembrie) a petrecut şi ea un număr de ani căsătorită cu Pubius, senator roman, fără să-şi împlinească căsătoria. Dăm aici doar două exemple dintre altele mii.

Prin cea mai curată feciorie a ei, înainte, în timpul şi după naştere, Fecioara Maria a îndreptat mii de fecioare şi tineri spre o viaţă a fecioriei de-a lungul istoriei Bisericii. Gândindu-se la fecioria ei, multe femei căsătorite şi-au desfăcut căsătoria dăruindu-se curăţiei fecioreşti. Privind la ea, mulţi care au dus o viaţă cu totul desfrânată, s-au lepădat de desfrânare, curăţindu-şi sufletele murdare cu lacrimi şi rugăciune.

Cum, atunci, s-ar putea închipui că Preacurata Fecioară, stâlpul şi insuflarea curăţiei şi fecioriei creştine de-a lungul veacurilor, se afla pe o treaptă a fecioriei mai joasă decât aceea a fecioarelor Anastasia, Tecla, Varvara, Parascheva şi toate celelalte fără de număr? Sau, cum ne-am putea închipui că, cea care L-a născut în trup pe Domnul ei cel fără de patimă, ar fi putut cunoaşte vreodată umbra patimii trupeşti? Cea care L-a purtat şi a dat naştere lui Dumnezeu a fost fecioară nu numai în trup, ci şi în duh, aşa cum spune Sfântul Ambrozie. Şi Hrisostom compară Duhul Sfânt cu o albină zicând: „Aşa cum o albină nu va intra într-un vas urât mirositor, tot la fel nici Duhul Sfânt nu va intra într-un suflet necurat”.

Să nu mai vorbim despre aceasta, despre care ar trebui să vorbim mai puţin şi să ne minunăm mai mult. Acolo unde se sălăşluieşte ascultarea şi smerenia faţă de Dumnezeu, acolo este curăţie.

Domnul vindecă pe slujitorii Săi ascultători şi smeriţi de toată patima pământească şi de poftă. Să ne curăţim conştiinţele, sufletele, inimile şi minţile, ca să ne învrednicim de puterea binecuvântată a Sfântului Duh; ca pământul să nu-şi mai semene sămânţa în adâncul nostru, pentru ca Sfântul Duh să înceapă în noi o viaţă nouă şi un om nou, ca cea a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Slavă şi laudă să-I înălţăm Lui, împreună cu tatăl şi cu Sfântul Duh - Treimea cea de o Fiinţă şi Nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Nicolae Velimirovici